Jose Emilio Santamaría, component al legendarei echipe Real Madrid care a câştigat cele cinci Cupe ale Europei între 1956 şi 1960, a decedat la vârsta de 96 de ani. O figură istorică a clubului alb care, din apărare, a fost martorul excepţional al performanţelor pe care acea echipă Real Madrid le-a înregistrat în toată Europa, cu Gento, Puskas, Kopa, Rial... şi, desigur, Di Stéfano, relatează AP.
Citește și

José Emilio Santamaría Iglesias s-a născut la Montevideo (Uruguay) în 1929. A crescut ca fotbalist în academia Clubului Nacional de Football din Montevideo, strălucind încă de atunci ca fundaş central, deşi antrenorul uruguayan Enrique Fernández, care a preluat conducerea echipei naţionale după ce a triumfat la Barcelona, a fost cel care i-a văzut calităţile pentru a deveni fundaş central dreapta. Din această poziţie a scris istorie în fotbal, deşi nu a reuşit să fie convocat pentru Cupa Mondială din 1950, pe care Uruguayul avea să o câştige în urma celebrului „Maracanazo”.
A participat însă la următoarea Cupă Mondială, cea din 1954 din Elveţia, unde s-a remarcat atât de mult încât a atras atenţia Realului Madrid, care s-a aruncat în cursa pentru transferul său, lucru pe care l-a reuşit în 1957. Iar restul este istorie: la Madrid a jucat 337 de meciuri pe parcursul a nouă sezoane, a marcat două goluri şi a fost o piesă fundamentală a acelei echipe care s-a impus în primele cinci ediţii ale Cupei Europei, între 1956 şi 1960; el a ridicat trei dintre acestea şi a adăugat, de asemenea, „La Sexta”, în 1966, în acel Madrid al „yeyés”. La acestea s-au adăugat, de asemenea, şase titluri de campion, o Cupă Intercontinentală şi o Cupă a Generalului.
Integrarea sa în Spania a fost atât de profundă încât a ajuns să joace pentru naţionala spaniolă, în 16 meciuri între 1958 şi 1962. A participat cu echipa naţională la Cupa Mondială din Chile din 1962, unde a disputat două meciuri în faza grupelor.
S-a retras în 1966 şi şi-a început cariera de antrenor la echipele de juniori ale clubului Real Madrid. În 1968 a antrenat echipa olimpică a Spaniei la Jocurile Olimpice de la Mexico, iar în 1971 a fost angajat ca antrenor al clubului Espanyol, funcţie pe care a ocupat-o timp de şapte sezoane. A antrenat din nou echipa olimpică în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova. În acelaşi an a fost numit selecţioner naţional pentru a conduce Spania la Cupa Mondială care urma să aibă loc în ţara noastră în 1982. După Cupa Mondială, s-a retras de pe banca tehnică.
Un om prietenos şi mereu deschis către presă pentru a vorbi despre anii săi de glorie, el şi-a amintit pentru AS, în august 2022, de perioada petrecută la Real Madrid şi de afecţiunea pe care o avea pentru club: „Real Madrid avea grijă de tine chiar şi în ceea ce priveşte gestionarea economiilor tale. Fiul meu, când era un bebeluş de un an, a rămas timp de şase luni doar cu mine la Madrid, pentru că soacra mea s-a îmbolnăvit şi soţia mea a trebuit să plece cu ea în Uruguay. Real Madrid m-a susţinut în tot acest timp, iar viaţa mea se rezuma doar la antrenamente, la jocurile cu Real Madrid şi la îngrijirea copilului. Nu-mi puteam imagina altă viaţă. Real Madrid te ascultă, are grijă de tine, te plăteşte şi îţi oferă prestigiu. Îţi oferă totul”.
A fost, înainte de toate, un apărător al spiritului clubului, al filosofiei conform căreia exigenţa albilor este maximă: „Toţi cei care semnează cu Madridul sunt obligaţi să cunoască istoria Madridului, să li se explice. Aşa este mai uşor să obţii ceea ce s-a obţinut. Madridul nu poate pierde pentru că joacă întotdeauna pentru a câştiga. În ziua în care pierzi, trebuie să te duci acasă şi să nu ieşi timp de o lună. Aici nimeni nu renunţă până la final. Adversarii au simţit asta pe propria piele. Suporterii s-au molipsit de această nebunie şi de aceea sunt atât de mândri că sunt de la Madrid”.
