După calificarea lui Manchester United, să ne îndreptăm atenţia spre nişte aspecte cu adevărat senzaţionale prin simpla lor existenţă.
Miercuri seară, în duelul de foc de la Paris, şi-a făcut debutul Mason Greenwood, un adolescent de 17 ani, crescut în curtea „Diavolilor”. La câteva minute distanţă, aproape de prelungiri, Tuchel îl arunca în luptă pe Cavani. Să mai spunem că tehnicianul britanicilor mizase şi pe Chong, un alt mânz cvasi-debutant.
Citește și
McTominay, 22 de ani, Rashford, 21 de ani, Dalot, 19 ani... De ce să nu analizăm partida din această perspectivă? Nu omitem că Solskjær, cu aproape o întreagă echipă pe bară, a apelat, de nevoie, la băieţii din propria casă, la fel cum o făcea şi maestrul său, Sir Alex, prin anii ’90. Nu eludăm nici faptul că Smalling, 29 de ani, l-a îmblânzit pe supranaturalul Mbappe.
United a obţinut o calificare solskjæriană, în linia legendarului triumf din 1999. Seara de la Paris a avut un deznodământ chiar în spiritul „Busby Babes”, pentru că renaşterile unesc, polarizează emoţiile tuturor, nasc admiraţii eterne, produc respectul şi teama adversarilor, inspiră oamenii.
Nordicul şi-a depăşit deja profesorul cu cele nouă victorii consecutive obţinute pe teren străin. Un record în istoria clubului.
Cu Solskjær, numărul mediu de sprinturi realizate pe meci a crescut simţitor faţă de perioada mohorâtă a lui Jose. Aici au găsit englezii cauza listei lungi de jucători accidentaţi. Băieţii au alergat de le-au trosnit picioarele.
Dar secretele unor astfel de reveniri se regăsesc în spatele erorilor lui Kimpembe şi Buffon. Se plasează îndărătul unor demonstraţii tehnico-tactice, în ciuda ideii geniale cu cinci fundaşi pe care Ole Gunnar a născocit-o pentru meciul cu PSG.
Nu poţi explica cum se poate naşte o campioană a Europei după un accident aviatic - generaţia condusă de Matt Busby - sau cum poate domina ea lumea ani întregi - prima generaţie creată de Ferguson -, după ce, timp de 26 de ani, clubul nu câştigase niciun campionat.
Există realizări care ne fascinează pur şi simplu prin existenţa lor. Le stricăm tot farmecul dacă ne chinuim să le găsim cauzele logice. Sunt doar poveşti care trebuie spuse. Uitaţi-vă la bieţii nababi parizieni cum se zbat să pună cifrele în faţa oamenilor şi a timpului, când tocmai ultimele două elemente o menţin pe United în galeria celor mai bogate cluburi ale lumii. Manchester e un mit care vinde, pentru că toţi vor să-şi lege imaginea de cei care au reuşit imposibilul şi de cei care investesc în oameni, cărora le oferă răbdare.
Barcelona şi Manchester United, cu remontadele lor, le-au demonstrat şeicilor că banii nu sunt suficienţi. În fotbal, uneori, doi cu doi fac cinci.
E greu de spus de unde îşi trage seva această energie care declanşează mari victorii, când te aştepţi mai puţin. Cert că pe Old Trafford fiecare colţ de tribună şi fiecare smoc de iarbă respiră măreţie sau provoacă imaginaţia. Decorul e întotdeauna pregătit, doar îşi aşteaptă actorii potriviţi să transforme visul în realitate.
Cristian Aszalos
