“Răbdarea este capacitatea firească de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice sau morale; puterea de a aştepta în linişte desfăşurarea anumitor evenimente”. Aceasta este definiţia pe care o oferă DEX-ul.
Citește și
“Este o mare virtute”, spun părinţii din Biserica Ortodoxă, aceasta fiind o temă de cugetare profundă inclusiv pentru mulţi dintre cei care au devenit sfinţi.
Iar această forţă interioară îşi prezintă beneficiile chiar şi în fotbal. Când citeşti definiţia pentru cuvântul răbdare îl regăseşti pe Cristi Chivu şi te aştepţi ca la categoria antonim să apară scris Mirel Rădoi.
Amintirea lui Esposito, de la U14
Ştie cineva când s-a apucat Cristi Chivu de antrenorat? A făcut-o fără multă tevatură. Fără prezentări pompoase, intervenţii pe la televiziuni sau interviuri filosofice despre viziunea pe care o are. Recent, Pio Esposito a vorbit jurnaliştii de la “Corriere della Sera” şi le-a povestit cum marca goluri pentru echipa de under 14 a lui Internazionale Milano.
Pe banca echipei era Chivu. Se întâmpla în urma cu 7-8 ani. Cristian Chivu s-a dus la juniorii lui Inter şi a aşteptat. A experimentat răbdarea. A respectat procesul şi s-a pregătit, zi di zi, în tăcere, pentru momentul pe care l-am văzut săptămâna trecută. Câţiva ani în care Chivu a “dispărut” din atenţia presei şi a oamenilor de fotbal. Ani în care s-a antrenat pentru acea clipă magică în care a primit confirmarea tuturor că este un antrenor de top.
A ajuns la juniorii U17, apoi U19... Ştie fiecare “scară”, pentru că ascensiunea a fost grea. Putea să ia “liftul”, dar nu a vrut, pentru că nu acela este drumul corect. Iar după toată această urcare anevoioasă au urmat opt luni în care a stat fără echipă. Opt luni grele, probabil cu multe întrebări pe care şi le adresa, poate cu remuşcări. Dar nu şi-a pierdut răbdarea. A continuat să aştepte.
N-ar fi putut Cristian Chivu să antreneze în Superliga României? Evident că ar fi putut. Chiar a avut oferte. Sau să se propună la FRF pentru un post de selecţioner. Ceva “călduţ”, cu etape arse, profitând de cariera pe care a avut-o ca jucător. Aşa cum fac majoritatea fotbaliştilor cunoscuţi care se retrag. Dar el n-a făcut-o.
Chivu, felicitat de Papa. Rădoi, al treilea eşec la Gaziantep
În ziua în care Cristi Chivu dădea mâna cu Papa Leon al XIV-lea, la Vatican, fiind felicitat pentru titlul cucerit cu Inter, Mirel Rădoi pierdea şi al treilea meci pe banca lui Gaziantep. Spre deosebire de Chivu, el s-a grăbit mereu. S-a grăbit să devină antrenor. A luat “liftul”, nu a mers pe “scări”.
A început pe banca lui FCSB, nu la juniori. Apoi s-a grăbit să-şi ia licenţa de antrenor. S-a dus în Republica Moldova pentru asta. S-a grăbit să antreneze naţionala României şi mandatul său a fost un fiasco. N-a avut răbdare la Craiova, a bifat trei echipe din Golf într-un singur an, iar în ultimul sezon şi-a păstrat ritmul în care alege să schimbe echipele. A plecat de la Universitatea Craiova, lăsând multe semne de întrebare, iar după doar cinci meciuri la FCSB a luat avionul de Turcia.
Opt mandate bifate deja la cluburi şi nici un trofeu câştigat. Iar viitorul său la Gaziantep este incert. Pentru că răbdarea este o virtute şi în antrenorat, iar calea ce pare uşoară te întoarce din drum, de cele mai multe ori.
