Aţi auzit de Kieran Culkin? Nu, nu băiatul ăla din “Singur acasă”, care vine mereu de Crăciun. El e Macaulay Culkin. Kieran este fratele său, iar la ultima gală de decernare a premiilor Oscar a câştigat “statueta” pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Citește și

Sunt acei actori care par victime. Mereu sortiţi să fie în plan secund, mereu în umbra altora. Dar uneori au momentul lor şi “explodează”, ies din anonimat. Este un moment scurt şi pare momentul pentru care şi-au dedicat viaţa. Apoi se retrag în planul secund, unde le-a fost sortit să fie.
Aşa este Juri Cisotti. El a fost actorul secundar în faza care a brevetat cea mai impresionantă “remontada” din istoria fotbalului românesc în cupele europene. Golul victoriei din meciul de neuitat cu Feyenoord a fost marcat de Tănase. Asta se va aminti peste ani. Pentru că, de multe ori, istoria este nedreaptă şi îi uită pe mulţi.
Oare ce ar fi făcut un român la acea fază?
Am revăzut din multe unghiuri reluarea fazei de la golul de poveste care a făcut 4-3. Aţi remarcat cum Cisotti “bagă capul în gheata adversarului”, pentru a câştiga posesia? Un devotament vecin cu inconştienţa. Oare ce ar fi făcut un român la acea fază? Care credeţi că erau şansele să se tăvălească pe jos, ca şi cum l-ar fi tăiat bărbierul pe faţă, cu briciul? Probabil foarte mari. O astfel de acţiune s-ar fi soldat poate doar cu un cartonaş, fie el şi roşu.
Dreptatea lui Charalambous
Are dreptate Charalambous. Nouă, românilor, nu ne stă în caracter să facem diferenţa în meciurile la limită. De obicei cedăm în astfel de momente. Ne pierdem cu firea şi pierdem şi meciurile. Un eşec la penalty-uri după un meci “thriller”, aşa cum au bifat juniorii de la FCSB în Youth League cu două zile în urmă, ne este mai familiar decât o victorie în ultima secundă.
Finalurile de meci au fost coşmarul românilor, mai mereu. Să ne amintim de Suedia 1994, Danemarca 2003, Middlesbrough 2006, Ucraina U19, cu eliminarea lui Moruţan, în 2018… Exemplele sunt multe şi dureroase. Dar ăştia suntem noi. Noroc că Cisotti este italian. Şi mai este şi un băiat care şi-a construit cariera cu o modestie de care te îndrăgosteşti şi cu scrâşnit din dinţi. Imaginaţi-vă că în 2021 juca în Malta. Pentru el a fost bucurie când l-a chemat Oţelul să joace în liga a treia din România.
“Reţeta magică” pentru “supa campionilor”
“Cea mai tare revenire din istoria fotbalului românesc”, cum mândru şi corect a anunţat Mihai Stoica, pe Facebook, s-a produs pentru că FCSB a avut pe final trei ingrediente necesare pentru performanţă. A avut energia unui puşti de 18 ani, prin Toma, “foamea” lui Thiam de a crea amintiri europene şi sacrificiul lui Cisotti. Nu există echipă mare în fotbalul mondial, fără aceste ingrediente. Ele nu sunt discutabile, sunt obligatorii şi neapărat trebuie consumate împreună, pentru a crea rezultatul dorit. Şi la fel de adevărat este că echipele care ajung să bifeze o performanţă importantă tind să le piardă, adeseori. Când sunt înlocuite cu blazarea, aroganţa şi dorinţa de transferuri, “supa campionilor” se acreşte. Şi trebuie mereu îmbunătăţită cu ingredientele performanţei. Păcat că Gigi Becali n-a găsit mai devreme “reţeta magică”, în acest sezon european. Poate că victoria nebună cu Feyenoord era şi mai savuroasă.
