Robert Pires, campionul mondial din 1998 cu naţionala Franţei, a debutat în cinema în filmul „Melpomène”, al regizoarei Charlotte Dauphin.
Citește și
”Am ajuns să-mi fac debutul în cinema după o discuţie cu acting coach-ul regizoarei filmului „Melpomène”, Charlotte Dauphin. Ea locuieşte în acelaşi bloc cu mine şi mi-a spus că Charlotte caută feţe noi pentru următorul ei film. M-a întrebat dacă mă interesează. I-am spus că o să mă gândesc, pentru că nu e meseria mea. În cele din urmă, i-am răspuns: „De ce nu?”
Am urmat sesiuni de coaching pentru a învăţa să respir, să ocup spaţiul şi să fiu atent la jocul celorlalţi actori. Zilele trecute, cineva mi-a spus: „Probabil ţi-a fost uşor, ai jucat în faţa unor stadioane întregi şi a milioane de oameni care te urmăreau la televizor.” Dar să fii actor e complicat. E o meserie adevărată, pentru care nu am bazele necesare. Să găsesc intonaţia potrivită, să vorbesc la momentul potrivit, nu a fost deloc uşor", povesteşte Pires, potrivit L'Equipe.
În 29 septembrie, lumea cinematografiei franceze s-a reunit la Elysées Biarritz pentru a urmări în avanpremieră Melpomène, noul lungmetraj al Charlottei Dauphin. Regizoare şi scenaristă, Charlotte Dauphin interpretează totodată rolul principal, alături de o distribuţie strălucitoare formată din Andie MacDowell, Pascal Greggory, Marisa Berenson, Finnegan Oldfield, Louis-Do de Lencquesaing, dar şi Robert Pires, în rolul "vărul".
În centrul povestirii se află Marthe, o tânără profesoară de istoria artei, care se întoarce în sudul Franţei, în casa mamei sale, decedată cu treizeci de ani în urmă. Însă circumstanţele morţii acesteia sunt misterioase: boala de care suferea este descrisă doar vag de dr. Rozère, care o îngrijea pe mama ei în clinica sa psihiatrică din apropiere.
Hotărâtă să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat, Marthe porneşte în căutarea unor răspunsuri. Însă, pe măsură ce urcă înapoi pe firul istoriei familiei sale, certitudinile îi clatină, iar realitatea pare să-i scape.
În cinematografe din 30 septembrie, acest film dramatic, numit după zeiţa greacă a tragediei, cufundă spectatorul într-o anchetă intimă în care graniţele dintre amintiri, adevăr şi manipulare par să se estompeze treptat.
