“Uitarea este cel mai bun medicament”. Este un proverb înţelept. Uitarea ne face să mergem mai departe şi să nu fim doborâţi de lucrurile care nu ne convin. Dar dacă facem un efort şi ne amintim? Poate să fie şi amuzant să priveşti lucrurile în retrospectivă.
Citește și
Eram de neoprit. Vizualizam deja meciurile naţionalei
Să ne întoarcem în decembrie 2024. Tocmai aflăm grupa din preliminariile pentru Campionatul Mondial. Mai este puţin şi urlăm de fericire pe la geamuri, cum făcea lumea în 1994 când marca Hagi pe Pasadena. Nu ne vine să credem. Dacă se putea măsura nivelul optimismului, am fi bătut în acea zi cele mai fericite popoare din lume. Era o încântare să citeşti presa sportivă: “Noroc uriaş pentru România”; “Grupă accesibilă”; “România a avut şansă”; “Norocul a fost de partea României”. Nici un titlu de articol nu părea prea prea exagerat.
Delir printre jucătorii naţionalei. Radu Drăguşin: “Luptăm pentru primul loc”; Ianis Hagi: “Ne dorim primul loc”; Răzvan Marin: “Am picat într-o grupă bună”.
Eram de neoprit. Vizualizam deja meciurile naţionalei, din America. Unii analişti sportivi anunţau că îşi iau bilete de avion pentru SUA, pe 2026. “Să fie mai ieftine”. Că românul este şi speculant.
Cum rămâne cu “grupa accesibilă”, cu “norocul uriaş”?
11 luni mai târziu, România termină grupa pe locul 3. Păi cum rămâne cu “grupa accesibilă”, cu “norocul uriaş” de la tragerea la sorţi? Iar am fost înşelaţi. Iar ne-am amăgit şi acum suferim. De fapt, nici nu mai suferim. Ne-am obişnuit cu eşecul.
Dar n-avem timp să cugetăm la ce a fost şi ce este. Suntem “asaltaţi” cu scuze, zici că sunt săgeţile triburilor indigene din Brazilia. “Arbitrii ne-au defavorizat. Am avut ghinion, accidentări. Mai mulţi jucători au dispărut din lot pentru că şi-au schimbat echipa sau au fost ieşiţi din formă”. Este explicaţia selecţionerului Mircea Lucescu. Faptele sunt prezentate în aşa fel încât pare că există un complot mondial al arbitrilor împotriva noastră şi doar România a avut jucători accidentaţi sau ieşiţi din formă. Aproape că ţi-e milă de ce a trăit selecţionerul.
Şi cu cine să mergem şi la baraj? Iar ne rugăm de Hagi şi de Olăroiu?
Dar partea cu scuzele este sărită rapid. Pentru că vine un nou obiectiv: barajul. Alte patru luni în care ni se vând speranţe, în care iar prindem curaj şi ajungem cu optimismul la nivel record. “Am câştigat cu Italia în ‘84, de ce n-am câştiga şi acum?”, a fost mesajul transmis de selecţioner, care te lasă perplex.
Pare că ne place să ne minţim. Întocmai ca un viciat, spunem că ne putem lăsa oricând, dar suntem dependenţi de asta. Ei ne vând o poveste, iar noi o acceptăm pentru că nu ne place realitatea. O realitate care ne spune că nu am putea avea o grupă mai uşoară vreodată, dar noi am ieşit pe locul 3 şi în grupa asta. O realitate care ne spune că Mircea Lucescu ne-a dezamăgit profund aşteptările pe care le aveam când a fost numit, că nu a adus nimic nou la echipa naţională, nici ca efectiv, nici ca nivel de joc. O realitate care ne spune că nu avem cum să ne calificăm la Mondial. Singurul adevăr pe care îl acceptăm este legat de faptul că Mircea Lucescu nu este cel mai vinovat. Nu avem nici o siguranţă că alt selecţioner ar fi putut face mai mult. Şi cu cine să mergem şi la baraj? Iar ne rugăm de Hagi şi de Olăroiu?
